Navigate / search

Unora le place jazzul. La Ploiești!

Luminile se sting ușor și pe scenă intră strecurându-se printre instrumente un bărbat înalt și uscățiv. Ține în mână un totem și un cordon de culoare închisă. Poartă o costumație orientală, cu șalvari roșii bufanți și o bluză diafană de aceeași culoare. Pe cap are o căciuliță albă care se potrivește cu șalul înfășurat în jurul gâtului.

 
Se așează cu grijă la pian și apasă ușor clapele. Nu trebuia să fii un împătimit de jazz ca să îți dai seama încă de atunci că jazzistul cubanez Omar Sosa va face un spectacol memorabil. Este un muzician foarte apreciat la nivel mondial. A primit două premii Radio BBC pentru World Music și a fost nominalizat de cinci ori la premiile Grammy.

La Ploiești a venit cu ”noul grup afro-cubanez”. Childo Tomas reprezenta componenta afro, la chitară bass. Leandro Saint-Hill la saxofon și flaut și Ernesto Simpson Sr. la baterie, completau majoritatea cubaneză.

 
”Ne-am reunit acum trei zile” mi-a spus Omar Sosa. ”Ne știm de o vreme. Eu și cu Ernesto ne-am născut în același oraș și obișnuiam să cântăm împreună când eram copii. Dar ne-a luat peste 40 de ani să avem din nou oportunitatea de a cânta din nou. Îi spunem noul cvartet afro-cubanez pentru că produce un nou sunet chiar și pentru mine.”

 
Dar muzicienii de calitate nu trebuie decât să se întâlnească pe scenă pentru a crea. Se înțelegeau din priviri și făceau grimase de plăcere, semn că se simt bine pe scenă. De mult nu mi-a mai fost dat să văd artiști cu o mimică atât de expresivă.

 
Omar Sosa are maxilarul superior ceva mai proeminent și când zâmbește îi iese la iveală dantura pronunțată. Acest amănunt amplifică și mai mult starea de exaltare pe care o trăiește pe scenă. A zâmbit întruna. Nu cred că s-a oprit nici măcar pentru o secundă, în timp ce mâinile i se plimbau când cu delicatețe, când cu forță pe clapele pianului, dar întotdeauna cu îndemânare.

 

Din spatele ochelarilor cu lentile mari, pătrățoase, îi privea admirativ pe colegii de scenă și dădea tare din cap în semn de apreciere pentru improvizațiile cu stil. Și din nou zâmbea, în timp ce transpirația îi curgea șiroaie și se strângea în micul barbișon pe care îl purta, de unde picura ca dintr-un țurțure care se topește. Singurul care le putea face cât de cât față era prosopul cu model de claviatură.

 
”Noi nu repetăm. De ce am face-o? Am pierde timp și multe detalii importante care nu se mai întorc niciodată. Bineînțeles, o mare parte din această muzică face parte din repertoriul meu din anii ’94-’95. Sunt cântece pe care obișnuiam să le cânt cu alte formații, dar care acum sună diferit. Sună după felul nostru de a fi” mi-a spus Omar Sosa.

 
Lângă Omar, Childo Tomas avea de multe ori expresia unui copil prins la borcanul cu dulceață. Când improviza, fața i se alungea ușor și își bulbuca privirea lăsând la vedere albul ochilor. La un moment dat a cântat cu vocea câteva acorduri africane. Atunci nu mai eram la Ploiești în teatrul Toma Caragiu. Eram undeva departe, prin savanele pline de neprevăzut.

 

 

La fel cum atunci când Leandro, flautistul, te purta cu grație pe străzile Havanei, în ritm de cha-cha-cha sau de danzon. El era ceva mai puțin expansiv, dar suficient de prins de muzică, încât să nu se sfiască să danseze în stilul acela unduitor, dar ușor apăsat al cubanezilor.

 
”Dragostea pe care o avem și pe care o împărțim ne inspiră” mi-a mărturisit Omar.”E foarte important să te distrezi pe scenă. Dacă noi ne distrăm, atunci și publicul se va simți bine. Pentru noi, fiecare moment e primul și ultimul. Nu știu dacă voi mai fi peste zece ani sau peste cinci sau chiar și mâine, de aceea e important să dăm tot ce putem acum. Felul în care noi facem muzică e similar cu un meci de baschet. Pasăm mingea de la unul la altul. Pasă, pasă și la un moment dat… dum… o băgăm în coș. Important e să găsim momentul în care fiecare dintre noi bagă mingea în coș.”

 
Festivalul de jazz de la Ploiești a ținut patru zile și toate au fost de o calitate ridicată. În prima seară Richard Galliano și al său acordeon au transformat sala într-un mic Paris. Directorul festivalului, Lucian Sabados, montase pe scenă un decor care s-a potrivit perfect, cu paravane mari luminate multicolor și cu măsuțe mici de lemn pe care ședeau fie radiouri retro din lemn, fie acordeoane vechi, unele cu clape lipsă, dar care creau un farmec aparte. Ai fi putut jura că ești într-o micuță cafenea pariziană.

 

În a doua seară, Carlos Maza și familia sa au continuat cu ritmurile latine și au adus în prim plan o voce angelică. Poate că e clișeistică exprimarea, dar credeți-mă că vocea Mirzei, fiica lui Carlos, avea un timbru cristalin care le-ar face pe multe ”vedetuțe” care cred că au talent să intre în pământ de rușine. Asta dacă știu ce e rușinea.

 
Iar pe finalul recitalului spaniolilor li s-au alăturat și israelienii care concertaseră înainte, Omri Mor fiind iarăși un pianist care are talent de ar putea să dea și altora. Au mai fost și belgienii conduși de Steve Houben, ungurii lui Zsolt Bende sau italienii lui Antonio Flinta. Toți buni. Chiar foarte buni. Au fost aplaudați minute în șir de un public care parcă nu vroia să se despartă de jazz.

 
Iar meritul îi aparține în mare măsură lui Lucian Sabados. El a făcut selecția, el s-a zbătut să aducă doar ce era mai bun, chiar dacă a fost nevoie să-i aducă pe artiști de la Cluj, unde luau parte la un alt festival de jazz. Am avut ocazia să stau de vorbă cu Lucian Sabados și am rămas impresionat. Nu atât de cunoștințele sale de jazz, pe care eram convins că le deține, cât de bunătatea și pasiunea pe care o degajă.

 

În fiecare seară urca pe scenă și vorbea mult despre jazz și le mulțumea tuturor, inclusiv șoferilor, pentru eforturile pe care le-au făcut pentru ca festivalul de la Ploiești să fie unul de calitate. Iar apoi citea sponsorii și apoi biografiile celor ce urmau să concerteze și totul dura minute bune. În mod normal, m-aș fi plictisit și aș fi început să mă foiesc sau eventual să fac grimase de nemulțumire.

 
Dar cu Lucian Sabados nu am putut. M-a molipsit entuziasmul lui pentru jazz și încântarea care i s-a citit pe față în fiecare seară. Așa că vreau să închei mulțumindu-i lui Lucian Sabados pentru că a reușit să-mi transfere un pic din jovialitatea lui și pentru că a reușit să mă țină țintuit în sală patru seri la rând.

 

danvasiliu

Părerea ta contează! Spune-mi ce crezi!