Navigate / search

Comorile Chinei la București

Imaginați-vă că sunteți pe un câmp și săpați un puț și că deodată pământul vă fuge de sub picioare și cădeți în mijlocul unei armate subterane. Cam așa au pățit câțiva fermieri chinezi acum mai bine de 30 de ani lângă orașul Xi’an. Ce-i drept ei au dat nas în nas cu doar câțiva dintre soldații de teracotă ai împăratului Shi Huang Di. Restul până la 8.000 au fost descoperiți în urma săpăturilor ulterioare.

Patru dintre ei, împreună cu un cal și cu alte aproape o sută de exponate, au plecat în expediție cu misiunea clară de a cuceri Bucureștiul. Mai întâi au trebuit să își stabilească un cartier general, unul cu temperatură potrivită și ferit de ochii intrușilor. Vestea proastă a fost că Muzeul de Istorie nu avea așa ceva. Vestea bună e că între timp s-a construit un depozit special, la cererea părții chineze. Citește mai departe

Preț record pentru un tablou de Luchian. Între timp casa lui zace uitată. Bine măcar că nu mai e restaurant!

Aseară am fost la o licitație de artă. A fost pentru prima oară când am experimentat așa ceva. Nu știu de ce, am mers având în minte o imagine alertă, cu lucruri care se întâmplă cât ai bate din palme, cu un announcer care turuie într-una, pe care cu greu poți să-l urmărești dacă nu ești familiarizat cu fenomenul.

În schimb, am dat peste o atmosferă molcolmă în care totul se petrecea ca într-o scenă din Matrix. ”Avem aici o grafică a pictorului X… Oferă cineva 100 de euro?” întreabă domnul cu ciocanul. Pauză prelungă. ”Bun! Să mergem mai departe!” Și scena se repeta până când se ajungea la o lucrare pentru care exista un oarecare interes. Dar și atunci scenele erau la fel de lipsite de suspans. ”500 de euro o dată, 500 de euro de două ori… Dă cineva 550 de euro?” În acest moment se aștepta puțin pentru ca doamna care licita pentru cineva prin telefon să aibă timp să anunțe suma la care s-a ajuns și dacă nu dădea vreun semn că e interesată ciocanul pica nemilos. ”500 de euro de trei ori. Adjudecat de numărul Y” Citește mai departe

Despre cum m-am lăsat cucerit de trei ”doamne” în vârstă! Foarte în vârstă!

Săptămâna aceasta m-am întâlnit cu trei doamne. Și pe rând și cu toate o dată. Sunt mignone și cochete, deși nu cred că acesta ar fi cuvântul care le-ar face dreptate. Sunt elegante de-a dreptul și au un glas… încântător. Când vorbesc ți se face pielea de găină. Una dintre ele are o voce ceva mai guturală, de parcă ar fi fumat o viață întreagă.

De fapt, a și fost poreclită ”Catedrala”. Dar la vârsta ei se ține bine. Anul acesta împlinește 282 de ani. O eternitate! Când era ceva mai tânără i-a căzut în brațe lui Enescu. El a cucerit-o de la primele note pe care i le-a șoptit. Ea l-a fermecat cu trilurile sale care transpuneau în sunete mângâierile lui. Citește mai departe

La muzeul CFR

Muzeul CFR e mic. Are doar trei camere. E un detaliu care i-ar putea face pe mulți să renunțe, mai ales că nu se poate spune că muzeul strălucește la capitolul exponate. La intrare poate fi văzut biroul la care a lucrat Anghel Saligny. E elegant și de la depărtare pare bine întreținut, dar e așezat pe un covor atât de tocit de vreme încât modelele de pe el pot fi doar intuite în anumite locuri. Citește mai departe

Trenul regal în vizită la București

Gara de Nord. Peronul 14. Se pregătește tăierea unei panglici tricolore. Habar nu am de ce. Poate pentru că e pentru prima oară cînd trenul regal e deschis publicului sau poate doar din obișnuință. Cert e că atunci când lamele foarfecii se ating începe tăvălăgul. La ușa primului vagon e buluc. Cameramanii televiziunilor vor să fie siguri că vor prinde cel mai bun loc de filmare din tren, iar oficialitățile vor să se asigure că vor fi în acel loc atunci când cameramanii vor da drumul la camere. Privită din afară, aglomerația de pe holuri seamănă cu cea dintr-un personal de navetiști. Citește mai departe

O noapte la operă

Împreună cu dirijorul Antonio Pappano
Împreună cu dirijorul Antonio Pappano

Ieri am fost să fac un interviu cu unul dintre cei mai cunoscuți dirijori din lume: Antonio Pappano. A fost o oportunitate neașteptată, pentru că de obicei de biroul de presă de la Covent Garden nu se trece cu una, cu două.

A fost o bună ocazie să arunc o privire și în culisele Operei Regale. Una scurtă, ce-i drept, dar suficient cât să îmi fac o idee despre ce se întâmplă după copertină. Am tras o ocheadă în cabinele artiștilor și am văzut vag câteva scene de la repetiții. Citește mai departe